in Time Out Bucuresti

Houellebecq are o scriitura simpla, uneori enervant de simpla, iar asta poate sa rimeze cu un anume clasicism. Fraze scurte, constructii nominale percutante, dialog rapid; aproape niciodata rataciri metaforice, aproape niciodata decoratiuni exterioare si lesinuri lirice, arareori fraze pe care nu stii de unde sa le apuci. Metehnele «stilului artist» ii sint straine. Omul si-a compartimentat foarte clar opera. Desi e un poet de talent (si a fost chiar mai productiv in directia asta, ca numar de volume publicate), cind scrie roman, lasa poezia sa susure in raftul ei. Si mai e ceva: exista o sugestie de clasicism in arhitectura cartii. Romanul nu se autogenereaza, nu se scrie pe masura ce inainteaza actiunea, ci e articulat matematic, dupa o schema realizata cu compasul ratiunii. Hazardul, imprevizibilul, cind intervin, sint doar o chestiune de detaliu, doar scurte derapaje de efect. [...]
S-a zis ca e cea mai buna carte a lui Houellebecq, mai ales in ochii acelora care il detesta pe Houellebecq. In ochii traducatorului este doar o alta carte excelenta a lui Houellebecq. Are ritm, ba chiar, spre final, suspans, si se scalda intr-o tristete infinita, tristetea omului occidental de azi, atit de bine pusa in pagina, incit te bintuie multa vreme dupa ce ai terminat lectura/ traducerea. In privinta titlului, cele doua cuvinte «harta» si «teritoriul» evoca diferenta intre ceea ce ne imaginam ca vom gasi in existenta si ceea ce se afla cu adevarat in ea. Exact ca ideea pe care ne-o facem despre un anumit loc pe o harta si realitatea de pe teren. Harta este intotdeauna frumoasa (chiar daca rece), realitatea doar uneori.