in Dilema veche nr. 381

In aceste proze fara reziduuri, unde scriitorul nu se mai joaca de-a literatura, reuseste sa se manifeste, literar vorbind, perfect independent, desprinzindu-se cu totul de modele. Esti indreptatit sa vorbesti despre maturizare in conditiile in care mecanismele exacte si fragile ale prozei scurte tradeaza, in opinia mea, mult mai usor decit principiile poeziei. Mai ales ca, a doua surpriza, convertita in calitate, pe care am avut-o citind cele opt proze ale volumului, este faptul de a nu putea desprinde, in ciuda unor mici artificii meta-narative care revin, vreun pattern, preferinta pentru un singur tip de abordare sau pentru un model de narator. Cu toate acestea, prozele incearca sa surprinda, fiecare in felul ei discret, nu neaparat o latura, ci, mai exact, un anume punct tragic al vietii, acea clipa a irumperii absurdului sau a mortii in profan, momentul in care existenta se deregleaza imperceptibil sau cind in dragoste se produce declicul declinului, iar pasiunea trece in drama.
Eu sper ca Bogdan O. Popescu sa continue cu povestiri. Are toate calitatile necesare.