in Romania literara, nr. 22

Andrei Oisteanu imi pare de neocolit pentru premiul Uniunii Scriitorilor, prin «Narcotice in cultura romana», o incursiune in imperiul necontrolabil (atit medical, cit si epistemologic) al agentilor «desprinderii» de Realia, cu aer filmic din speta evocarilor pe axa diacronica, incit te determina, aproape, sa vezi cauzalitati acolo unde nu sunt decit coincidente (post hoc ergo propter hoc), ceea ce, oricum, poate fi fascinant: te plimba de la stramosii traci la primii nostri romantici, trecind prin dedulcirile fanariote, pina la interbelici si la valurile noi de optzecisti, nouazecisti et alii. Vorbim de un volum pasionant, prin natura lantului de curiozitati sau grozavii supuse lupei critice, dar si prin tinuta academica ireprosabila si tonul echilibrat, absolut necesar atunci cind miza o reprezinta subiecte «periculoase», din sfera explorarii limitelor umane.