pe voxpublica.rom

Andrei Oisteanu e o combinatie unica. Pe de o parte, are meticulozitatea neamtului si trateaza subiectul narcoticelor cu rabdarea unui chinez batrin ce sculpteaza o scena de razboi pe un bob de orez. Cartea inventariaza cu minutiozitate toate sursele disponibile si acopera o plaja considerabila, de la fumigatiile cu cinepa ale tracilor pina la drogurile din Letopizdet. Pe de alta parte, el isi prezinta materialul cu o naturalete care aduce aminte de vremuri academice mai bune. Vremuri in care o lucrare stiintifica nu trebuia musai intepenita într-un riguros pat al lui Procust care sa-i ucida tot farmecul. Andrei Oisteanu nu predica, povesteste. Numai la Eliade, la Leo Strauss si la Hannah Arendt am mai întilnit aceasta naturalete a celui care iti poate reface, la o cafea, toata istoria gindirii. Cartea aceasta nu poate fi recenzata. Sinteti obligati sa o cititi. Nu ma entuziasmez cu una, cu doua. De asta data, insa, n-am încotro si am o scuza: sunt drogat; drogat de o carte.