in Dilemateca nr. 60

Dan Lungu valorifica majoritatea „marcilor inregistrate” ale cartilor anterioare: combinarea mizerabilismului cu minimalismul, alternarea autofictiunii (remarcabila prin acuitatea surprinderii particularitatilor comportamentale si lingvistice) cu stilul indirect liber (ce faciliteaza numeroase inserturi eseistice, unele straine de autenticitatea psihologica a protagonistului-reflector), metamorfoza absurdului existential in rutina, evidentierea vitalitatii cvasiextatice a bolgiilor cotidianului, initierea unor revelatii nu doar ratate, ci de-a dreptul burlesti si grotesti, pornind de la coincidente aparent motivate mistic etc. In iad toate becurile sint arse dezvaluie consacrarea unui stil. Caci atit scenele transcrise din proza anterioara, cit si mecanismele creatoare ce dau senzatia de deja lu sint imbinate ingenios, asa incit cele citeva ore din viata lui Victor devin reprezentative – si datorita deselor rememorari ale unui trecut mai indepartat (anii de liceu cu „baietii de gasca”) ori mai recent (casnicia esuata cu Veronica) – pentru (poate) cea mai extinsa tipologie a contemporaneitatii: adultii care interiorizeaza traumatic maturizarea.