pe ele.ro

Asta vara scriam un roman despre pasoptisti. Eram atit de prinsa de poveste c-as fi putut sa jur ca n-am s-o parasesc pina la acea glorioasa pagina a ultimului punct. Dar, intr-o dupa-amiaza clocotita, m-am intilnit cu un pisoi. Iesise in strada sa-si intimpine stapina care se apropia de casa si-a dat cu ochii de mine. Nu era un animal tinar, ci unul cu o buna colectie de fapte si intimplari intiparite in ochi. Vargat, grasan si trecut prin multe, pisoiul asta iesit pe sub poarta m-a privit ca pe-un dusman. Nu-l cunosteam, nu stia de mine. Insa era atat de hotarit sa ma urasca, incat nu l-as fi putut imblinzi cu nici una dintre cutiutele aurii din magazinele pentru pisici. Iar intilnirea asta scurta si densa mi-a omorit interesul pentru pasoptisti. In acea noapte am inceput sa scriu Patru barbati plus Aurelius, simtind in ceafa ochii unui pisoi vargat, caruia nu-i fusesem indiferenta.