in Observator cultural, nr 567

Ma urmareste de mult o problema, am o obsesie cu gasca, cu solidaritatea de gasca. Cind spun gasca, ma refer la acea lume, in afara realitatii, care se construieste dupa alte reguli. Gasca este, deseori, o lume in sine, care priveste cu ostilitate lumea adultilor, functioneaza dupa cu totul alte reguli, e efervescenta, e vie. Sint lucruri care, daca le citim pe sarite, par vulgare. Numai ca ei, adolescentii de gasca, functionau ca un corp comun, cu simpatii comune, cu empatie. Ma obsedeaza atmosfera de incredere totala, de prietenie perfecta. Numai la virsta aceea, numai la adolescenti ai sa vezi solidaritatea pentru idealuri. E teribil cum poate functiona apropierea la adolescenti, tipul de „prietenie pe viata“, pe care n-am mai intilnit-o mai tirziu. Astazi, la virsta la care sint, „prietenia pe viata“ nu o astept de la ceilalti, si nici eu nu o mai pot darui. E o idee si o intrebare care ma tulbura: daca cea mai frumoasa perioada a vietii noastre e adolescenta? Oare, dupa aceea, nu traim inutil? Multi isi consuma tot ce au mai bun in adolescenta. Altii au norocul sa moara, dupa adolescenta, altii au ghinionul sa traiasca mai departe si sa descopere ca tot ce a fost extraordinar in viata lor deja s-a intimplat. Asta-i Victor!