in Suplimentul de cultura

Neadaptarea individului la noile rigori socio-economice este, asa cum bine se stie, o tema frecventa a romanelor lui Dan Lungu, insa de data asta ea se transforma in ceva mai mult. Neadaptarea, refuzul de a face fata devin aici un mod de viata si, daca vreti, un statement asumat pina la capat. Cum spuneam, Iadul din titlu nu are prea multe trimiteri teologice. El este chiar viata noastra adulta pe care ne-o traim in intuneric, orbecaind in cautarea unui intrerupator care, atunci cind il gasim, ne dam seama ca e inutil, intrucit becurile sint arse si, as adauga, prea sus, prea departe pentru a ajunge la ele ca sa le schimbam. Si chiar daca am ajunge, s-ar putea sa constatam ca nu pot fi schimbate. Si-atunci, veti intreba, ce e de facut? Nu prea multe. Unii invoca credinta, sperind ca flacara luminarii sau a candelei sa le lumineze potecile. Victor alege invocarea trecutului, un trecut luminos, stralucitor in viziunea lui, care, atunci cind este povestit, functioneaza si el pe post de faclie. Pentru alungarea intunericului nu exista un remediu ideal. Fiecare si-l alege pe cel care crede ca i se potriveste cel mai bine, si, evident, niciunul nu este perfect.