in Steaua

Nu este deloc frecvent sa lucrezi in proza romaneasca pornind de la vreunul dintre cele patru elemente din care – spuneau unii presocratici – a fost facuta lumea. Dar cind acest lucru se intimpla, ca in romanul Demonii vintului al Danielei Zeca, stii deja dintru inceput ca fictiunea pe care o ai inainte are ambitii traduse printr-un design filosofic si narativ de o anumita anvergura. Metafora vintului demonizat (ori insufletit de un daimon, un spirit propriu) traverseaza geografiile si timpurile. (…) Dincolo de asta, semnul lui Eol, care amesteca reperele, le duce departe – precum vrajitorul cel rau castelul lui Aladin – si le readuce intr-un spatiu familiar, amestecind, credibil si plauzibil, livrescul si traitul sau desertul si muntii Carpati pare mai degraba elementul dinamic ce subintinde o pasiune si o expertiza pentru pietrele pretioase care aminteste, ca motiv recurent (devenit fir rosu al intregului) olfactia uluitoare din Parfumul lui Suskind. Sa stii pietrele si pe dinauntru si pe dinafara, dincolo de mistica obisnuita a lor, pe care o gasesti pe siturile internet de prezentare ale unor bijuterii sau magicieni drapati in anonimatul unei afaceri virtuale, poate deveni – si chiar devine, la Daniela Zeca – o aventura borgesiana ce deschide, nu inchide, biografia eroului.