in Observator cultural

Cartea de fata se dovedeste, astfel, a fi configurata, la fel ca si alte citeva, fie postume, fie – esential amanunt – antume, asemenea unui mare labirint in care cititorul, departe de a fi prizonier fara iesire, trebuie doar sa gaseasca toate cheile pe care autorul i le ofera cu grija – dar nu si fara sa le ascunda in text... – pentru a explora aceasta lume a consacratelor imagini si metafore cortazariene, dar si pentru a ajunge la chiar esenta acesteia, marcata, dincolo de aparenta uneori amuzata sau amuzanta a povestirilor cu tigri sau cu iepurasi, cu cronopi sau glorii, de o singuratate adesea terifianta. De aici, desigur, tragicul. Si tot de aici modul absolut remarcabil – si, din nou, neobisnuit – in care scriitorul argentinian abordeaza tema conditiei umane, cu o acuitate, dar si cu o sensibilitate care, pentru cititorii neatenti, vor ramine pentru totdeauna mascate de jocul subtil al aparentelor frumoase ori de zimbetele pe care Cortazar stie cum sa le stirneasca.

Astfel ca, dincolo de disputa referitoare la tendintele estetice care l-au marcat mai mult pe scriitor – suprarealismul sau existentialismul –, ramine clara credinta lui intr-un mare cult al Cartii, inteleasa drept ultima si suprema expresie a artei literare. Roland Barthes vorbea despre diferenta esentiala, pe de o parte, istorica, iar pe de alta, metodologica, ce marcheaza trecerea de la opera la text. In fond, ideea este aplicabila istoriei scrierilor lui Cortazar, privite ca o structura prin excelenta dubla (ori duala). Astfel, organizarea cronologica a cartilor sale ar corespunde nivelului operei, in vreme ce postumele, o realitate pluristratificata si, uneori, mizind mult si pe finalurile deschise, s-ar apropia de nivelul textului. De aceea, a vorbi despre «totalitatea» scrierilor lui Julio Cortazar inseamna a tine seama, pe linga acelea publicate sub directa ingrijire a autorului, si de cele postume care, asa cum se intimpla nu o data cu textele din Pagini neasteptate, reusesc sa provoace insasi logica consacrata a naratiunii traditionale si deopotriva pe aceea a istoriei, intr-un mod asemanator celui prin care Sotron, marele roman cortazarian, a subminat, inca de la aparitie, toate cliseele literare ale epocilor anterioare.