in revista Cultura

Nu este putin lucru sa poti intretine – cum reuseste autorul lui „Noapte buna, copii!“ – pret de 500 de pagini, o poveste memorabila, cu tot cu personajele sale secundare si cu intreaga sa atmosfera.
Aflat cu certitudine intre primele trei romane ale anului 2010 (un an excelent pentru romanul romanesc, la randul sau), alaturi – in topul meu incomplet si capricios – de „Radacina de bucsau”, al lui O. Nimigean si de „Cara aurita” a Tatianei Dragomir, „Noapte buna, copii!” se preteaza la clasicizare. Mai mult decit atit, indraznesc sa spun ca este genul de roman a carui valoare creste cu timpul, cu cit realitatea („adevarul istoric”) din care se inspira devine tot mai putin familiara cititorului. Pentru ca nu atat recuperarea unei memorii istorice subiective conteaza in lectura romanului de fata – desi ea este implicita –, cat reusita unei constructii narative, a unei strategii epice proprii marilor romane.