in Romania literara

Imediat ce-am citit pe coperta a IV-a a romanului Copiii lui Hansen ca actiunea se desfasoara in Rominia, in leprozeria de la Tichilesti – ultimul lazaret din Europa –, am si inceput sa-mi imaginez ca urmeaza sa lecturez un straniu si exotic reportaj literar, intreprins de un scriitor muntenegrean de 33 de ani din specia frumosilor teribilisti care strabat tari necunoscute in lung si-n lat si gasesc miraje ale diferentei unde localnicii fie nu le mai repereaza ca atare, fie unde nu stiu sau nu le pasa ca exista. Aproape ca mi-era ciuda ca nu aflasem eu dinainte de acest loc cu aura damnata; mi-ar fi placut sa urmaresc aici, de pilda, cum se constituie relatiile umane intr-un mediu atit de inchis, retras si anatemizat.

Citind insa cartea lui Spahic, am descoperit ca autorul muntenegrean nu-mi «suflase» reportajul, fiindca nu vizitase niciodata lazaretul de la Tichilesti si nici nu-si propusese sa-l descrie; il inventase. Dar, ce-i drept, Spahiæ a compus un tablou atit de complex al vietii intr-o comunitate retrasa de leprosi, fara a uita sa exploateze nici trecutul livresc al bolii, de la mentiunile biblice la (inventarea unor) povesti medievale, dar nici ecoul istoriei ultimilor 70 de ani, incit descrierea realista a locului ar parea palida pe linga fictiunea bogata, deopotriva amuzanta si tragica, a romanului.