Jurnalul National

Care e cea mai frumoasa perioada a istoriei mele personale este, probabil, revenirea in aprilie 1945 din Transnistria. Descopeream atunci «fantasticul banalitatii», scoala si jocurile, rudele, mancarea si matusile, ospitalitatea unui oras calm si senin, plin de flori. Timpul petrecut atunci la Falticeni si apoi la Radauti a fost o terapeutica tranzitie. Spun «descopeream», si nu «redescopeream», desi anii de pana la deportarea din 1941 au fost, cu siguranta, fericiti, dar imaginea lor s-a spulberat parca instantaneu cand am fost brusc zvarliti in noaptea plina de urlete si groaza a deportarii. Frigul, frica si foamea devenisera hrana zilnica a haituitilor si au ramas si ulterior, in memorie, repere brutale de contrast fata de orice definitie a «fericirii». Destinul a fost si ulterior generos in umilinte, primejdii si limitari, instruindu-ne persistent asupra incertitudinii si imprevizibilului. Au fost insa, fireste, si nu putine momente fericite, in afara celui exploziv al intoarcerii: anii de liceu la Suceava, contactul cu Bucurestiul, bulevardele si bibliotecile sale, dialogul cu cartile si prietenii, anul casatoriei si al primului volum, momentele festive de apreciere in America si alte tari. Viata nu este niciodata perfect zavorata in nenorocire si suferinta; chiar si in situatiile extreme apar rare clipe de inseninare si speranta. Inventarul secventelor de «fericire» nu reda, de fapt, decit birocratic vibratia jubilanta pe care implinirile, atitea cate au fost si cum au fost sa fie, ni le daruiesc. Senectutea nu este nici ea cu totul lipsita de surprize faste si benefice, de armonia contemplarii, de acordul ravnit cu tangibilul si intangibilul.