pe voxpublica.ro

Am citit-o ca pe o colectie de povestiri, desi e o colectie de cazuri despre care Aurora Liiceanu scrie ca psiholog. Dar cu cit talent! Si cu cita putere de patrundere! Oameni obisnuiti, unii prieteni cu Aurora Liiceanu, altii prieteni cu prietenii ei. Din mai nimic, adica din ceea ce vezi sau auzi ca i se intimpla cuiva, doamna Liiceanu scoate niste povesti exemplare, cautind si unicitatea personajelor ei si ceea ce le aseamana cu noi, ceilalti. Cineva a intrebat-o, contrariata, cu citva timp in urma, cind am scris despre alta carte a ei, daca nu se simte insultata ca am spus despre ea ca mi se pare o Seherezada a psihologiei. Aurora Liiceanu nu s-a simtit deloc insultata. Iar inceputul nostru de prietenie s-a transformat in prietenie dupa aceea. Azi, am fost fericit sa descopar ca povestirile sau, ma rog, cazurile din cartea asta, care mi-au placut in special sint si cele la care ea tine cel mai mult. Una dintre aceste povesti e a unui grec care a venit in Romania dupa lovitura de stat a coloneilor. Grecul locuia aici intr-un oras de provincie, intr-un bloc de patru etaje mai de la margine. Ramasese singur. Copiii lui se dusesera in Grecia. El statea acolo in bloc cu bagajele pregatite sa se intoarca. Avea un pat de fier, o masa de lemn nenorocita si o noptiera. Nu-si pusese nici macar un abajur la becul din tavan. Statea acolo cu valizele si cufarul cu care venise din Grecia lui, gata de plecare. Si a murit gata de plecare. In povestea grecului expatriat, Aurorei Liiceanu i s-a parut ca a descoperit un sindrom. Mie mi s-a parut ca i-a iesit o povestire extraordinara despre calatoria noastra prin lume, cu bagajele pregatite sau nu.