in Convorbiri literare

Ambasadorul invizibil e un roman al absurdului si al goliciunii existentiale care deriva din mecanismele puterii, cel mai adesea rabufnind din grotesc si din inexplicabilul vietii; e un roman al vocilor orchestrate, aidoma succesivelor si inegalelor tisnituri ale unei fintini arteziene de forta si frumusete egal exprimate, existind tocmai prin alaturarea lor intr-un tot al inaltarilor si caderilor acvatice. E, apoi, un roman al povestirilor ce tin de coloana vertebrala dintotdeauna a romanului (de altfel, autorul isi gindeste romanul in sase tablouri, cu o anume relativa independenta, tocmai de dragul jocului narativ, la mare cinste in strategia post-post-postmoderna). E, desigur, un roman al celor doi interlocutori, pe rind croitori de discurs; e un roman in care fantasticul (de reteta rusa, la o prima vedere) e inserat in aluatul unei crude realitati, pe care doar marii scriitori pot sa o reorganizeze, mai cu seama cind aceasta e foarte apropiata. E un roman care porneste ca o povestire ce antreneaza un sir de povestiri: altfel spus, ce ar putea face doi oameni, intilnindu-se departe si fiind marcati existential fiecare in felul sau decit sa insiruie povestiri?