in Hyperion

Ambasadorul invizibil nu numai ca depaseste atit ca fictiune, dar si ca arhitectura romanesca, tot ce-a scris autorul pina acum, o spun fara niciun fel de ezitare, romanul de fata este una dintre cele mai tari proze postdecembriste. Naratiunea este, de la prima la ultima pagina, fibrilata de ceva magic, vrajitoresc, cuvintul «consuma» viata pina la ultimul nerv, lumea reala se intersecteaza aproape insesizabil cu fantasticul, prozatorul compune un melanj meta-istoric, plin de ironie si tragism. Micile povestioare care inerveaza naratiunea pot fi luate drept piese dintr-un joc de Lego, dindu-i posibilitatea cititorului sa recreeze tot alte si alte lumi, distincte de cele imaginate de autor. Personajele din roman spun povesti, tipa, urla, dispera, sint ironice, se autopersifleaza, dar ard fiecare clipa, nu se astimpara nici in vis, combustioneaza imaginativ fiecare excentrism oniric. De cele mai multe ori cosmarurile au rolul unui ferment, agita imaginatia, iar aceasta debordeaza parca tot raul istoric al omenirii. Ce-i interesant, prozatorul Nichita Danilovnu empatizeaza in niciun fel cu poetul cu acelasi nume, in Ambasadorul invizibil nu simti nici cea mai firava adiere poetica.