Amploarea spatio-temporala a naratiunii (ultimul deceniu al comunismului si primul al tranzitiei romanesti, cu scene ce se desfasoara din Banat pina in nordul Moldovei ori in Bucuresti si se muta provizoriu chiar in Los Angeles) stirneste interesul celor mai diverse generatii/tipologii de cititori. Mai ales ca personajele principale, Marius, Paul, Cristina si Leo, evidentiaza – din copilarie pina la maturitate sau moarte – majoritatea frustarilor, a ratarilor ori utopiilor care au caracterizat Romania contemporana: simularea firescului prin vestimentatie, pasiuni, experiente „occidentale”, demitizarea statutului de emigrant, aplatizarea spirituala postdecembrista etc. Dincolo de abordarea acestor problematici macrosociale, Gheo surprinde cu subtilitate si unele teme aparent secundare (ce genereaza, cred, paginile cele mai substantiale ideatic): iesirea mereu brutala din inocenta, cautarea ratata a unui „acasa”, tensiunea dintre dramatismul psihologic si banalitatea faptica a rupturii de prieteni, ritualul despartirii de traumele trecutului. Prozatorul se dovedeste inspirat si in ceea ce priveste strategiile de configurare a lumii romanesti. Impunindu-i ca reflectori pe Marius si pe Paul, Gheo alterneaza prezentarea evenimentelor din prima copilarie (1978) cu cele din perioada adolescentei (1983 ori 1986) si cu acelea din anii maturitatii (2000, chiar 2008), asa incit Noapte buna, copii! ajunge sa spuna una dintre cele mai cutremuratoare povesti autohtone despre naruirea viselor adolescentine.