interviu acordat site-ului psychologies.ro

In Omoara-ma! am pus toate micile victorii si toate infringerile pe care le-am trait in prieteniile mele. S-au condensat intr-o singura relatie, totala si distructiva. Sublima si abjecta in egala masura. Doamna Manea e facuta nu doar din cuvinte, ci si din portiuni de oameni dragi, din fricile mele fara chip. Asa cum si Ramona are momente cind imi seamana. Eram la Berlin cu o bursa si finisam romanul. O jumatate de zi citeam, faceam retusuri, iar dupa-amiaza umblam si descopeream orasul. In loc de Ipod, aveam in urechi textul meu, pe care il ajustam si incercam sa-l fac sa sune cit mai bine. Nu mai era mult si aveam sa-l trimit in lume. Trebuia doar sa ma asigur ca personajele lui sint vii si pot sa se descurce linistite si fara mine.

Nu mai stiu cind am vazut-o prima data. Cred ca am stat intr-o zi, pe o bancuta dintr-o statie de pe Kurfurstendamm si am asteptat impreuna autobuzul. Mi s-a parut ca mi-a zis ceva, dar nu sint sigura ca a vorbit cu mine. Era inalta, supla, imbracata cu o fusta pina la genunchi si o jacheta mov, avea dresuri negre, mate, si pe cap o cordeluta asortata. si o vioiciune care nu parea ca tine cont de virsta. Am calatorit de mai multe ori cu acelasi autobuz. Cobora la aceeasi statie cu mine. Isi aprindea o tigara si nu ma pierdea din ochi. Astepta apoi urmatorul autobuz si pleaca mai departe.

Ma nelinistea si ma intriga in egala masura. Incepusem s-o caut din priviri. Intr-o zi a aparut cu o singura manusa si asta ii dadea un aer fatal. Imi parea din ce in ce mai cunoscuta. Mi-am dat seama, in cele din urma, ca era un fel de sora geamana a doamnei Manea, personajul meu din roman.