in Cultura

Amigdalita lui Tarzan este un roman de dragoste cvasiepistolar, la fel de poznas ca si titlul insolit. Sinuoasa poveste de dragoste dintre hoinarul cantautor peruvian Juan Manuel Carpio (narator) si Fernanda María de la Trinidad del Monte Montes se intinde pe o perioada de treizeci de ani, recuperata fiind din scrisorile ce permit concentrari sau dilatari temporale, liantul scrisorilor fiind asigurat de monologurile digresiv-confesive si reflexive ale naratorului, dar si de muzica. Aflata sub semnul fragmentariului si al secventialitatii timpului, concretizate intr-o structura discontinua, cartea sta sub semnul miscarii. Cei doi sint niste exilati ce cutreiera lumea, aflindu-se de cele mai multe ori in contratimp. Aceasta lume sparta este insa reconstruita prin miscarea scrisorilor care se tot plimba cu pasi zvelti din Salvador in California, din Paris in Lima sau in Londra. Cei doi cutreiera, de asemenea, nu numai prin lume, dar si printre casnicii, alti iubiti sau iubite si chiar copii, fara ca dragostea lor sa paleasca. Iubirea se metamorfozeaza si ea in prietenie sau parteneriat de afaceri, iar experienta in sine se vintura printre tangouri, bolerouri, bluesuri si jazz, asortate cu citate din Lawrence, Kafka, Swift, Dante sau din autori mai putin cunoscuti, apartinind culturii sud-americane. Toate pe fundalul social-politic al unei lumi involburate de razboaie, de crime, de discriminare si de saracie.