in Ziarul de duminica

Dupa sapte ani de la acest succes fulminant (Nu te misca), Margaret Mazzantini se depaseste pe sine cu romanul Venit pe lume, cu un numar aproape dublu de pagini, care declanseaza o suita de cronici elogioase in ale caror titluri apar termenii cheie (razboi si pace, iubire si tragedie) asociati cu orasul Sarajevo. Trimiterea la capodopera tolsoiana se ghiceste printre rinduri in comentariile presei literare, iar superlativele se aglomereaza. Un razboi si pace al timpului nostru si o epopee a conditiei umane, caci barbati si femei indura impreuna dramele mici si mari ale vietii, ca si nenorociri neinchipuite ale istoriei ce ravasesc un oras si pe toti locuitorii lui. Locul maretiei il ia firescul lucrurilor marunte, ritmul se precipita, iar subiectul capata o turnura de thriller: calatoria mamei si a fiului de 16 ani se fractureaza prin rememorarile femeii, trecutul are momente de rascruce, jalonat de surprize iar prezentul rastoarna tot ce stia si credea.

Viata ei se va desfasura in tot ce are esential si extraordinar la Sarajevo, Roma ramine doar fagasul normalitatii. (...) Absurd si atrocitate, miracole mici si orori mari, solidaritate umana si ura etnica se amesteca in orasul considerat un soi de Ierusalim al Balcanilor... Premiul Campiello, concomitent tromba tirajelor, traduceri, ecranizarea ce deja a inceput sint de la sine intelese. Dar este ceva in plus: dintre romanele ultimului deceniu, Venit pe lume parca ar cere Nobelul. I s-ar cuveni si potrivi – manusa.