in Observator cultural, nr.537

Recunosc de la bun inceput: romanul Radacina de bucsau m-a luat prin surprindere. De la O. Nimigean asteptam un roman ludic, pretios, livresc, poate metatextual, care sa asimileze si totodata sa etaleze, borgesian, dar si histrionic, secole de literatura, musai ironic, dar, in orice caz, care sa nu mizeze pe intriga, in care epicul sa fie o conventie respectata doar pentru a fi incalcata cit mai ostentativ. Daca in primele zeci de pagini inca mai asteptam ruptura, semnalul ca incepe nebunia, joaca, mi-am dat seama la timp ca nu mai e cazul sa fiu suspicios: chiar am de a face cu un roman scris sub forma unui jurnal, care reuseste sa surprinda cu o acuratete, cu o priza la real pe care nu le-am mai intilnit in proza ultimelor decenii, drama unui personaj straniu, un intelectual ratat (social, macar), pus in situatia grea de a-si ingriji mama muribunda si de a face pace cu ideea iminentului divort. Poti scrie un roman de aproape 500 de pagini indesate doar din atit? („Doar din atit”? Cred ca suna putin cinic...) Lui O. Nimigean i-a iesit. E limpede ca evenimentele propriu-zise nu abunda in roman, dar ele sint decupate cu o exactitate a detaliilor anodine care iti da dreptul sa banuiesti ca, in bucataria acestui roman atit de puternic, zace cadavrul unui jurnal autentic.