pe bookblog.ro

Mai apar scriitori si dupa anul 2000, iata! Polirom ni l-a adus pe Jose Luis Peixoto. Literatura merge, deci, mai departe. Fara virsta. Lectura lui Peixoto – cel putin cel din Cimitirul de piane – este calda, incomoda, torida, familiara si un strop cam nelinistitoare. Rareori ti-e harazit sa auzi atit de clar linistea din cuvinte de roman. Cuvint linga cuvint (conventum = initelegere lat.), topica, ritm, fragmentarism: liniste. Liniste – pace; liniste – tensiune; liniste – angoasa.
Peixoto baga de seama firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare matusa vadana. Ca orice om care a crescut printre fuste de matusi. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Nascut cu ochii prea larg deschisi asupra cruzimii vieitii. Se vede de la o posta ca a fost un copil crescut la itara, dedat cu ritmurile asa-zis «cosmice», cu masurarea timpului si a iubirii privind la cer si scotocind in inima. Cu ghicitul in razele de soare, care pateaza dimineaita podelele saracacioase ale casei parintesti. Peixoto inregistreaza traumatic stupizenia ”adulta” a gesturilor, a hotaririlor care darima suflete.
Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineitii, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara. Mama lui, vara.
Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maxima zgircenie din Cimitirul de piane. Sint pasaje, dau peste pasaje care ma zguduie sau care ma ingheaita. E ceea ce am mai vazut si am mai trait. E ca si cum mi-as aminti, in chinuri, si as povesti chiar eu cele din carte, «incerc sa-mi amintesc cele mai fericite momente, sfirsesc intotdeauna prin a vedea in minte imaginea vaga a unui prinz de duminica».