in Dilema Veche

Proza lui Peixoto e puternica, stranie, are fibra si articulatii poetice, poate fascina. Asa a fost in romanul lui de debut, Nici o privire (tradus la noi anul trecut), asa e si in Cimitirul de piane de acum. De asta data insa, autorul cauta sa scrie in cheie pronuntat realista. O spune el insusi, iar afirmatia are oarece indreptatire, in masura in care undeva, in subteranele adinci ale cartii, sta un fapt real, consemnat istoric: moartea unui atlet portughez, Francisco Lázaro, in timpul maratonului de la Jocurile Olimpice din Stockholm (1912), dupa treizeci de kilometri parcursi. Asta ar fi, adica, realitatea. Ce face din ea «realismul» lui Peixoto e insa o alta – Va fi, practic, o cronica imaginara a familiei Lázaro, construita pe doua voci – a lui Francisco (gifiind, muncit de ginduri si de amintiri, in timpul maratonului) si a tatalui sau (mort deja de citiva ani, adica numai bine plasat pentru un atoatevazator si atoatepovestitor). Peixoto experimenteaza limitele coerentei epice, imprumuta prozei o logica potrivita mai degraba poemelor, face minuni naratologice, atita taine in orice instantaneu, tese iluzia vietii din mister, suferinta si frumusete tacita. Si face loc, totodata, unei ambiguitati ce l-ar fi pus pe ginduri chiar si pe Eliade – caci exista, in aceasta istorie fragmentara, o simetrie insidioasa a generatiilor, prin care tatal lui Francisco ar putea, la fel de bine, sa fie si fiul acestuia. Sa fim realisti, e de-a dreptul magic! La fel ca aceasta fraza: «Azi, simt ca mi-ar fi de ajuns o duminica in plus ca sa pot rezolva totul». Cititi cartea si va fi duminica.