in Observator cultural

Romanul incepe si se termina cu o scena-pivot construita ca un dialog conventional intre narator (transparent alter ego auctorial) si Evgheni Lein, un poet rus care preia efectiv, din primele pina la ultimele pagini, rolul povestitorului (tot un dialog circumscrie povestea din Masa si extraterestrul). Tehnic vorbind, naratorul e un martor pasiv ce consemneaza relatarea amicului logoreic, dar si un fel de «sosie» a acestuia, de personificare a «sinelui», alcatuind identitatea scindata a omului dedublat (de aceea si cunoaste Lein atitea amanunte despre viata poetului din orasul de pe malul Bahluiului, inclusiv episodul «refulat» al imersiunii in apele «bihlitului» riu). Insa tocmai prin acest banal procedeu, usor de trecut cu vederea, prozatorul defineste perfect mecanismul psihologic al creatiei si stabileste, implicit, un pact de lectura facut sa rastoarne perspectiva mimetic-realista. Drept urmare, naratorul, Lein si celelalte personaje lipsite de «stare civila» nu vor apartine «realitatii», nu sint oameni adevarati, ci plasmuiri ale fanteziei scriitorului, asa cum se si afirma intr-un loc: «Crezi cumva ca dialogul e rodul fanteziei mele? Poate. [...] Nu poti sa povestesti la rece totul. Te transpui. Si in momentul cind te transpui, o parte din propriile tale experiente, cu sau fara voia ta, se transfera in poveste…»