in Dilemateca

Ecranizarea fratilor Coen e fidela romanului lui Cormac McCarthy, fiind, probabil, cea mai potrivita forma cinematografica pe care putea sa o ia aceasta carte. Replicile sint reproduse intocmai (ceea ce e in avantajul filmului, McCarthy fiind un maestru al dialogurilor), taieturile intre secvente sint cele prin care autorul isi decupeaza capitolele, iar planurile-detaliu corespund minutiozitatii cu care scriitorul american descrie cele mai mici gesturi ale personajelor sale. Desi pare surprinzator pentru un roman atit de intunecat, cel mai folosit cuvint din Nu exista tara pentru batrini este, probabil, «lumina». Lucrurile si oamenii se afla mereu «in lumina», fie ea a lunii, ori a felinarelor din strada, ori a unui bec palid. Fratii Coen par sa fi observat si ei lucrul asta – lumina din film e de zeci de feluri diferite, in functie de momentul zilei in care se petrece actiunea, de suprafata care o filtreaza si de obiectul pe care e proiectata (se simte aici semnatura lui Roger Deakins, directorul de imagine care a mai colaborat cu fratii Coen la alte noua filme de-ale lor). Cei doi Coen au gasit in Nu exista tara pentru batrini inca un prilej pentru a construi varianta lor noir la lumea in care traim. Elegie a unei Americi disparute si a vremurilor in care serifii nu aveau nevoie de arme, discurs asupra violentei, a responsabilitatii si decaderii morale, parabola si poem singeros in care binele nu mai are cum sa invinga raul, caci raul s-a infiltrat in straturile cele mai adinci ale fiintei, demitizare a eroismului de parada, parafraza a Apocalipsei, Nu exista tara pentru batrini ofera multiple variante de «citire».