Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga e un volum mai degraba confesiv, care insa nu atinge laturi ale psihologiei personale a autorului, ci prezinta intr-un mod pe care l-as numi aproape «amical» constructul unei pasiuni: alergatul, joggingul. Haruki Murakami apare ca un tip extraordinar de ambitios, care-si urmeaza telurile indiferent de cit de absurde sau minore pot ele parea in ochii celorlalti. Nu e nimic fictional in aceasta carte. Murakami ne povesteste despre desele maratoane la care a participat (daca nu ma insel, in postfata ne spune ca a ajuns la vreo 25), precum si despre intregul proces al antrenarii, al pregatirii in vederea acestui scop. Nu e indiferent ce pantofi ne alegem, ce sol folosim pentru alergat, ce timp al zilei s.a.m.d. Mi-e foarte greu sa inteleg cum de s-a nascut o carte cu acest subiect. Sa fi fost eu cel care ar fi trebuit sa scrie asa ceva, cred ca volumul rezultat n-ar fi depasit (cu toata divagatia aferenta) mai mult de 25 de pagini. Murakami, in schimb, reuseste sa vorbeasca (asta e sentimentul) despre alergat in acelasi mod in care s-ar antrena pentru maraton: treptat, ambitios, cu atentie la detalii, construind pic cu pic performanta. Ni se destanuie si cum gaseste mereu timp pentru alergat, indiferent de cit de solicitant ii este programul zilnic, despre ingrijorarile care il cuprind atunci cind observa ca-l lasa genunchi s.a.m.d.
