in Suplimentul de cultura

Cerul... se aseza intre lumi, prozo-poezie, fragmentarism si autenticitate. Crestea pe o poveste aparent comuna, despre care pina atunci, in mod paradoxal, nu se mai vorbise. Avea in centru o fata pe cale de a deveni mama, dar si un copil care desfacea orizontul cu palmele lui in formare. Vorbea despre cabinete medicale, carti de specialitate, stiri la tv, dar si despre mama adevarata – cea care nascuse doisprezece copii –, despre comunism sau despre istorie. Migaleam textul fara constringeri, fiindca, de fapt, sosise timpul pentru o astfel de carte. Amestecul genurilor literare nu mai era o noutate – eu insami, in cartile mele anterioare, grefasem structuri romanesti pe poezie –, iar spatiul privat traditional isi dinamitase parte din zidurile exterioare. Abia dupa ce a iesit Cerul... in lume, am stiut ca s-a spulberat un tabu