in interviu cu Iuliana Alexa, in Psychologies

Cerul din burta nu e doar un amplu poem, ci si un roman. Povestea din adincime este a fiintei care creste si vine spre noi in si din mister, iar istoriile de suprafata sint cele ale unui sir de femei – centrul fiind mama care a nascut doisprezece copii, al patrulea fiind eu – cunoscute sau nu, apropiate sau despre care am citit in presa. Palierul pur medical, cu transformarile biologice, e ca o vopsea tare peste care, in tablou, vin tusele mirarii metafizice, ale incarcaturii poetice sau religioase. Imi amintesc de mine insarcinata ca de un corp care dobindise simturi noi, traia lumea diferit, vedea amanunte care brusc deveneau esentiale; de pilda, stiam imediat cind in preajma mea e o alta femeie insarcinata. Aveam ochi pentru ea, chiar daca era iarna si-si invelea corpul in paltoane. A trebuit, deci, sa povestesc toate astea. Nu de mult am fost invitata la un festival de literatura in Suedia, in cadrul caruia am avut mai multe lecturi din aceasta carte. La finele uneia, un medic obstetrician mi-a spus ce experienta stranie a avut ascultindu-ma, fiindca era obisnuit sa abordeze lucrurile mai degraba tehnic si rational, in nici un caz sa auda vocile celor pe care le asista la nastere. A incheiat cam asa: “Aceasta carte ar trebui sa fie in toate salile de asteptare unde ajung gravide si doctori ca mine.”