in revista 22

Ca si in cazul lui Mihail Sebastian, editarea integrala a textelor lui N. Steinhardt are semnificatia unei revelatii. Ceea ce pina atunci aparea drept minor sau fragmentar este inserat, acum, in rama unui destin. Departe de a fi legat doar de o carte ce are statutul unei capodopere, Jurnalul fericirii, N. Steinhardt devine parte din istoria unei jumatati de veac de interogatii si dileme intelectuale. Vocea sa inceteaza de a mai fi una monocorda, iar imaginea care se naste obliga, inevitabil, la amendarea pozitiei pe care autorul evocat o detine in canon. Si aceasta cu atit mai mult cu cit, gratie dedicatiei si eruditiei lui George Ardeleanu, polivalenta lui N. Steinhardt nu mai are aerul unei legende literare: vocea sa este si cea a eseistului interbelic, dar si cea a teologului sau a juristului. [...] Textele critice ale lui N. Steinhardt sint, asemenea prozelor critice ale lui Borges, parte din itinerariul initiatic al unei inteligente: puterea lor de seductie sta in potentialul lor de a recupera reteaua ascunsa a unei sume de afinitati elective, aducind catre suprafata miracolul unei lumi doar in aparenta banale.