in Observator cultural

Nu cred ca Marino si-a scris memoriile doar pentru noi! Ca un ins cu o buna formatie clasicista, cum nu prea intilnesti intre «modernistii» bastinasi, regretatul carturar stia prea bine ca «repetitia este mama invataturii». Si, ca un excelent cunoscator al culturii noastre, mai stia si ca avem o memorie culturala fantastic de precara. Ceea ce explica si primirea ofuscata de care s-au bucurat aceste memorii din partea «mandarinilor» de azi, a comilitonilor si fanilor acestora, chiar inainte de iesirea lor pe piata! Asa, cumva preventiv, sanitar, cind nu de-a dreptul «macelareste». De buna seama ca nu e prea placut sa-ti fie readuse in memorie precaritatea unor comportamente, improvizatiile unor opere sau caracterul macar consternant al unor atitudini. Insa cita vreme acestea nu pot fi contestate in autenticitatea lor, cit sint verificabile, gilceava e pe degeaba. Pina la urma este chiar un fel de «razbunare» sau macar o consolare faptul ca un autor atit de lipsit de «talent literar», cum pare sa fi fost Adrian Marino, sa fi izbutit scrierea celor mai interesante si mai puternice memorii din intreaga istorie a culturii noastre. Este adevarat ca istoria insasi «l-a ajutat», ca a trait vremuri cu totul interesante: sfirsitul aproximativei, dar promitatoarei democratii interbelice, tranzitia spre totalitarism, regimul comunist in intregul sau si cu toate «delicatesele» sale, puscaria, domiciliul fortat, ostracizarea, ca si o buna parte din aceasta lunga si dificila tranzitie spre regasirea democratiei liberale. Si, mai important inca, a trecut prin aceste vremuri cu minime cedari, fara sa-si schimbe in mod esential convingerile din junete. Mascindu-le uneori, dar refuzind sa se lepede, sa abjure.