in Dilemateca

Substanta memorialisticii lui Ion Vianu n-o formeaza nici eroizarea, nici fatalismul, ci, intr-un spirit montaignean, o amara hermeneutica de sine. […] In aceasta (auto)critica sta nodul de remarcabila finete al volumului: partizan al protestului lui Goma, amic cu Negoitescu, subiect de discutie la Europa Libera, vorbind public impotriva regimului, Ion Vianu nu-si asuma astazi orgoliul (facil?) al opozantului, ci realitatea mult mai nuantata a unei curse singuratice pentru valori personale de morala: «Lumea oamenilor, pentru mine, nu a fost nicodata un azil. A fost un cabinet de psihoterapie unde inveti mereu sa speri».