in Observator cultural

Viata unui om singur este momentul bilantului, al finalului de cariera – tonalitatea este, de regula, taioasa, dura, intransigenta, desi autorul doreste mereu judecata calma si obiectiva si reducerea intregii anecdotici la ideea generala. Capitolul «Citeva concluzii» prilejuieste o serie de portrete de intelectuali, unii dintre ei afini, care dovedesc ca Marino n-a fost intru totul singur, desi receptarea respectiva a fost una in afara sistemului dominant. Regretul si frustrarea de-o viata a solitarului intelectual trebuie sa ne dea cu adevarat de gindit, fiindca ele reflecta o carenta reala, devenita «traditionala» in cultura romana, (inca) iubitoare de foileton: «Nimeni nu apreciaza, cel putin deocamdata la noi, sinteza, constructia in mai multe volume, enciclopedismul, eruditia referintelor internationale folosita in spirit independent si critic. Am mai spus-o si o repet: este un indiciu evident de cultura minora, fragmentara, publicistica, actualista si mecanic-sincronica». Cercetatorul literar a donat bibliotecii din Cluj fondul sau bibliografic si documentar, consistent si organizat, cu inca un regret-semnal de alarma: «poporul roman nu are [...] acest gest reflex de supravietuire istorico-memorialistica». Viata unui om singur este, prin ideile sale si observatia de epoca de pe margine, una dintre cele mai importante carti de memorialistica postdecembrista: criticul si teoreticianul literar cel mai tradus in strainatate, un stoic si, finalmente, un mizantrop, ce se revendica de la Baltasar Gracián, a visat la o Romanie europeana, moderna si citadina, care n-ar trebui deloc sa fie, nici pentru noi, o utopie!