Din motive lesne de inteles, memoriile lui Adrian Marino erau parca predestinate, inainte chiar de a fi scrise, sa provoace scandal in lumea noastra culturala, care nu l-a simpatizat niciodata pe carturarul acesta inclement, cu morga de aristocrat si mofturi europene, individualist ireductibil, cu o prea mare stima de sine ca sa fie acceptat in diverse grupuri de pe niste pozitii de minima compatibilitate, orgolios peste masura, adesea donquijotesc, obisnuind sa strimbe din nas la confruntarea cu realitatile romanesti si sa critice aspru spiritul de improvizatie, provincialismul, neseriozitatea, odioasele naravuri balcanice, mentalitatea tribala a falsilor «intelectuali» de prin partea locului. Desi nu intotdeauna indreptatita, atitudinea severa a ginditorului obsedat de sistem si de filosofia lucrului bine facut a dobindit, peste timp, semnificatia unui sumbru avertisment, si se cuvine apreciata (azi inca mai mult decit altadata) drept forma de manifestare sociala caracteristica unei morale practice de extractie stoica menite a induce in spatiul public, pe linga gustul ideilor generale, respectul pentru disciplina si proiecte ambitioase, pentru austeritate si consecventa, in defavoarea opiniei larg raspindite privind preeminenta absoluta a talentului (innascut, zice-se) in orice activitate spirituala.