in Observator cultural

Marino a fost un om de idei, deasupra vremurilor pe care le-a parcurs. Refuzul sau de a participa la obsedantul context poate fi luat ca o retragere initiatica. O cultura bazata doar pe publicistica este minora, citez din memorie. Atunci de ce a participat cu atita inversunare la un act insignifiant? De ce cauta cu obstinatie sa fie ascultat? Personalitatea sa duala ne poate da raspunsul. Dualismul, intr-o lume normala, inseamna acea actiune de restabilire a echilibrului. Refuzul de a-si contabiliza infringerile intr-o cultura mica, marginala, partial rupta de lume, partial colonizata n-a fost decit o malitioasa repliere pentru acumularea energiilor de lupta pe flancul extern. La fel ca si stoicii, cu toate ca el nu avea nimic in comun cu acest curent al submisiei fata de legile absolute, s-a studiat pe sine ca pe un obiect si subiect al cercetarii, o conditie sine qua non a introspectiei. De aceea, trairile marturisite nu pot fi cuantificate psihologic drept frustrari, pentru ca emotia negativa nu i-a intunecat ratiunea, ci l-a facut sa inteleaga mai bine decit altii de ce fiintele din pestera lui Platon vad doar umbre. […] Privit cu respect, in puscarie i se zicea Seniorul. Se remarca prin impozanta si se detasa de lumpencultura. Ideile sale, chiar daca nu conveneau, convingeau. Avea o demnitate neacreditata usor in centrele universitare. Scara sa de valori nu urca in acelasi Babel de construit cariere. Nu s-a afisat pe sine, pentru ca l-au rastignit altii in locul sihastriei sale. A fost un neadaptat si un vicios al singuratatii, deopotriva un cautator inabil de discipoli, care sa-i desavirseasca opera neterminata. Adrian Marino a fost si ramine un declasat din canonul vremii, dar calificat la titlul de bun european. Atita timp cit mai stirneste polemici inseamna ca a biruit.