in Observator cultural

Viata unui om singur de Adrian Marino e o carte la fel de neobisnuita ca autorul ei si tot pe atit de incomoda. Aparitia sa, programata dupa cinci ani de postumitate, a fost primita cu acelasi zanganit de sabii ca si in cazul in care ar fi aparut antum (paginile au fost definitivate la finele lui 1999). In mod previzibil, spectacolul oferit pe blogurile intelectualilor publici si in preview-urile din presa cotidiana a fost dominat de birfe, platiri de polite si pozitionari vigilente in spatele fronturilor ideologice. Numai ca adevaratele semnificatii ale cartii se afla in cu totul si cu totul alta parte… Revenind si rezumind: putine comentarii pertinente in mediul electronic (Costi Rogozanu pe Vox Publica, in primul rind), iar in presa culturala – deocamdata liniste. Deocamdata. S-ar zice ca Adrian Marino avea de ce sa se teama cind si-a programat postum, din ratiuni de autoprotectie, aparitia acestei autobiografii testamentare, de o cruzime sado-masochista: dupa ce a denuntat, toata viata, «cultura de poeti si publicisti» ca paguboasa, dominanta, autohtona, iata-l acum ajuns pe mina… poetilor si publicistilor. Nu-i vorba, cind sustii ca adevarata ta vocatie nu a fost cea de critic, teoretician literar si comparatist, ci de «ideocritic», stii in ce batalie intri. Pe de alta parte, daca Marino ar fi fost doar un ideolog iluminist-liberal, nu si un erudit cu o opera impunatoare, «cel mai tradus critic roman in afara tarii», paginile sale n-ar fi avut nici autoritatea, nici relevanta, nici ecoul scontate. […] Dupa lectura prezentului volum ce are toate sansele sa devina cartea anului 2010, un volum testamentar coplesitor in care personalitatea lui Adrian Marino se exprima in toata forta si autenticitatea sa, devine evident, pentru orice om de buna-credinta, ca o cultura care isi permite sa nu recupereze la virf un asemenea critic e o cultura minora si iremediabil provinciala.