in Observator cultural

Zero grade kelvin e scris de un neosituationist, care-ar putea foarte bine sa faca parte din mult controversatul Comite Invisible (vezi opusculul L’Insurrection qui vient, Ed. La Fabrique, Paris, 2007). Romanul e o incapere larga, atit cit sa cuprinda o lume si-un timp. Lumea e a imigrantilor din Noua Zeelanda si n-are adjective. Timpul e al despartirii de iluzii si de prezent. Incaperea are doua ferestre, concepute pe pereti opusi (la inceputul povestii si la sfirsitul ei), ce stau intredeschise pe tot parcursul vietilor care se petrec inauntru. Dau spre o alta lume – aseptica si sceptica –, intr-un viitor amorf, unde Cei cu Fete Moi traiesc intr-o «lumina rece, chirurgicala» si, apoi, dispar prin sinucidere asistata. Isi ard creierii voluntar prin vizionarea unui «film al mortii». «La inceput imaginile erau lente, inteligibile, dar apoi accelerau ca un film care o ia razna […] si atunci vedeai pentru o secunda-doua un pilpiit stroboscopic neinteligibil si apoi un flash orbitor care marca arderea creierului.» Imaginile sint grotesti, obscene, demente, delapidante. […] Caderea psihica libera a naratorului e redata cu un talent deosebit. Cu talentul unuia care a inteles anxietatea, relativismul extrem, depresia pe propria piele: in detaliu minimal, cu simbolistica fina, neabuziva, in nuante de intensitate ascendenta, intr-o lumina de intimitate psihica cruda si veridica. Mie mi s-a parut romanul lui Schiop – prin tema instabilitatii psihice, a cautarii perpetue si fara raspuns, a homofiliei, a degenerarii intr-un hedonism trist si autist – a fi destul de aproape de The Garden (exceptind tema crestina), filmul lui Derek Jarman din anii ’90 – o metafora imagistica extrem de sensibila, cu iz puternic de poem personal. Voi, ceilalti, intre timp, cititi romanul. N-o sa va para rau.