in Observator cultural

Faima lui J.D. Salinger se datoreaza nu doar stilului sau, ci si felului in care si-a transformat textele in hirtia de turnesol a dramelor si cautarilor unei generatii – cea cinica si fara idealuri de dupa Al Doilea Razboi Mondial, pentru care sinucigasul Seymour din O zi desavirsita pentru pestii-banana, cel care se plingea ca «Toata lumea conspira sa ma faca fericit» (Dulgheri, inaltati grinda acoperisului), e modelul prin excelenta. Totul e acolo, in viata copiilor Glass, in nuce, si atractia pentru religiile orientale, si psihanaliza care ocupa teren in existenta sociala, si groaza de conventii, si lipsa de speranta, si dispretul, si curajul.
Iar marea intrebare, pe care cautatorii de comori printre manuscrisele lui secrete aproape ca nici nu si-o pun, e in ce masura, cum a evoluat scriitura lui Salinger, in ce masura, cum a traversat familia Glass (caci se pare ca despre ea a continuat sa scrie) societatea americana a ultimelor patru decenii. Cum a manevrat amestecul de fictiune si biografie ce-i defineste opera un scriitor care a renuntat, in mare parte, la propria biografie si la chiar lumea ale carei ritmuri muzicale le asculta si transforma in literatura.