in Apostrof

Marin Mincu a plecat dintre noi. La 65 de ani. Atit de nepotrivita cu vitalitatea lui debordanta ii este plecarea, incit am numit-o impolitete ontologica. La Conferinta Nationala, in pauza, faceam inca planuri (printre altele, o intilnire la Cluj, in primavara lui 2010), rideam, cintam, aminam, ca niste oameni «cu zile» ce ne credeam. Revenea cu intrebarea-refren a ultimilor ani: nu-mi gasesc, aore, timp sa scriu un studio monographic despre el? Scrisesem deja citeva rinduri, nu, deocamdata nu vad cum as putea sa promit o astfel de concentrare pe un singur subiect. In plus – adaugam cu usuratatea oarba a prezentului etern –, nici nu gust monografiile despre oameni inca in viata, care ti se uita peste umar la ceea ce scrii… […]
Asemenei personajului sau M., din Intermezzo, Marin Mincu isi este simultan obiect si subiect, ambele insemnind puterea instapinirii pe propriile gesturi existential prin cuvint. Dosarul unicitatii aduna, cu bucurie aproape copilareasca, dar si cu orbire de colectionar, probe. Ceilalti, daca nu sint mari contructori de expresii memorabile, sint anonimi «fara acees la problema ontologica a existentei». Are obsesia performantei, a situarii in fruntea clasamentelor («cind esti mai puternic decit ceilalti si acest lucru iese in evidenta»), in dispret repetat, neobosit fata de turma.