in Observator cultural

Avem un roman dens, ce rascoleste din nou trama exilului, careia ii face concurenta o alta tema majora: relatia dintre viata si carti, scris/cititul ca terapie sau ca forma de transcendenta. Incercarea de a omologa literatura cu viata in conditiile dislocarii irevocabile pe care o aduce exilul reprezinta nucleul dur al celui mai recent roman publicat de Norman Manea. Ca un schelet coralier cu o bogata increngatura, cele doua teme string in jurul lor numeroase alte idei si motive fundamentale, des intilnite in eseistica sau romanele anterioare ale autorului: Holocaust, comunism, evreitate, identitate, libertate, moarte, iubire, moralitate, destin, obsesia sinelui, paradoxul progresului, precum si veritabile sisteme de opozitii – prezent-trecut, sacru-profan, maestru-discipol, memorie individuala-memorie colectiva, simbol-ratiune, est-vest, etc.
 
Romanul este, evident, unul complicat, o replica livresca la biografia scriitorului despre care acesta afirma in Sertarele exilului ca este «facuta din volute si sinusoide si rataciri». Prim-planul nu il tine minimala intriga detectivistica si nici experientele cotidiene ale personajelor, ci un conflict mai putin palpabil, dar care poate avea forta necesara pentru a schimba ordinea materiala. Este vorba de dramatismul care ia nastere in punctele de intersectie dintre realitate si mitic-livresc, precum si dintre trecut si prezent, in incercarea personajelor de a analiza, justifica si ierarhiza existenta, una dintre consecintele «tehnice» imediate fiind disparitatea dintre epic si discursiv.