in Suplimentul de cultura

Personal cred ca proza ar trebui sa aspire la poezie: daca in cinci versuri ai un cuvint in plus, il simti. Simti ca nu e bine. Asa ar trebui sa se intimple si intr-un roman de 200 de pagini, sa nu ai nimic in plus. Un poem e o sinteza, si asa ar trebui sa fie si un roman: e o lume mica, o lume in sine. Si in special acest roman, Nici o privire, are, cumva, modul de organizare al unui poem. Incepe si se termina intre propriile limite. Lumea din cartea asta e diferita de lumea adevarata. Dar intentia e ca cititorul sa faca singur conexiunile intre cele doua si sa traga propriile concluzii.