in Observator cultural

Odata cu cronica la Senatorul melcilor (1995) de Mircea Daneliuc, proza critica a lui a.l.s. se sustrage in mare masura, precum cinema-ul ca arta si, inaintea lui, muzica si poezie, unui comentariu in alt limbaj, incit solutia optima ar fi sa reproducem, daca s-ar putea, in integralitate  sau prin lungi pasaje juxtapuse (doar cu sublinieri atent marcate sau cu modeste note de subsol, pentru care n-avem nici spatiu) textele care se definesc prin ele insesi. Fac, totusi, o remarca prealabila. Semnatarul volumului de fata reuseste – pare-mi-se in singularitate, oricum, la nivelul performantei maxime – o demonstratie de forta si finete intr-un registru probat ca handicap pentru multi si chiar pentru cei mai buni dintre noi. Sint acele „judecati de existenta si de situare” care preced, insotesc sau se topesc in „judecatile de valoare/evaluare”. Sint tehnica si deontologia celor ce onoreaza critica, in unicul domeniu in care acest termen numeste o profesiune. Sint „prezumtia de legitimitate” si ipoteza virtualitatilor optime in ecuatia oricarei lucrari, pe care e chemat sa le descopere in ineditul lor ascuns si de la care porneste un critic nemalformat de ticurile perpetuate nestiut din spatial celor vreo sase decenii de eclipsa epistemologica.