Adevarul literar si artistic

Sinuciderea ca modus vivendi, iata spectacolul in care Lucian Dan Teodorovici isi plaseaza personajele-marioneta. Lumea devine un circ trist in care oamenii joaca un rol ridicol, nici macar amuzant, ci derizoriu; de aceea autorul nu cade decit arareori in pacatul patetismului; el isi construieste personajele ca pe niste simple automatisme si de aceea le trateaza ca atare: cu umor, ironie etc. Grotescul este o dominanta a acestui roman, gravitatea asteptata de cititor in anumite situatii cade in burlesc, comicul devine tutelar, conducind la o bine strunita si deloc fortata abdicare a tragicului. In anumite pagini, romanul imprumuta in mod fericit discursul parodiei: subiectul existentialist, care ar fi impus altora o tratare grava, cu dese scufundari in psihicul personajelor ii prilejuieste prozatorului iesean ocazia de a forta nota si de a insela orizontul de asteptare al unui lector prea cuminte, tributar unor experiente la care, spirit postmodern, autorul nu are cum sa adere. Discursul clasicizat al unor opere canonizate este, astfel, subminat cu naturalete. Scriitorul se retrage tactic din paginile cartii, lasindu-si personajul sa se manifeste. Iar acesta nu face decit sa observe lucid coordonatele lumii in care traieste, dar pe care nu o accepta: fie ca pune pe seama divinitatii sau a destinului conditia sa de marioneta, el are, vag, certitudinea precaritatii sale.