in Dilema veche

Interesant e ca scriitura lui Ishiguro – potolita si raspicata, mult prea aferata cu epicul pentru a mai cauta si zorzon – nu tine deloc sa vrajeasca „muzical”. Dupa cum nici personajele sale nu folosesc melancolia de fond pentru a baleta languros. Miscarea scenica aduce aici, mai degraba, cu un aerobic existential. Are fibra supla si nerv, chiar si pe ritmul de jazz nocturn al lui Sarah Vaughan. Iar treapta aceea din recuzita „aerobica”, pe care trebuie sa tot topai urcind si coborind, e transformata – prin finalurile deschise ale povestirilor – intr-o scara oricit de spiralata si de ametitoare vrei.