in Observator cultural

In orice caz, Prozac nu e ceea ce pare: o carticica distractiva, facuta din fragmente adunate de ici si de colo. Ca, pina la urma, functioneaza si ca remediu „antidepresiv”, cum spune, in gluma, autoarea, indulcind „surparile din suflet, mohoreala, tristetea lesinata” – e adevarat. Gresit ar fi sa ne inchipuim ca e doar atit. Si autoarea insasi ne ademeneste, nu fara un ascuns zimbet ironic, sa credem asta, pretinzind ca textele din acest volum ar semana cu niste „nasturi desperecheati, mosoare, resturi de panglici”, maruntisuri, prin urmare, din care nu s-ar putea scoate (ca sa prelungim metafora „textila”) o haina pe care sa o poti imbraca. Si de ce nu? Caci in sertarele si sertarasele Prozacului nu sint pastrate doar panglici si nasturi, ci si suficiente gheme si/sau bucati de stofa de culori asortate si dimensiuni potrivite. Prozacul Adrianei Babeti este, in fond, (si) o carte in care vedem cum se tese, pas cu pas, naratiunea. Doar ca, foarte grijulie, scriitoarea nu si-a lasat firele la vedere, cum neglijent procedeaza alti autori de proza autoreferentiala, dind impresia ca textul curge de la sine, fara intortocheri „tehnice”.