Ziua

Caietele lui Ozias nu este altceva decit primul text epic dus la bun sfirsit dupa lungi incercari infructuoase. Cu decenii in urma, citind Un veac de singuratate a lui Gabriel Garcia Marquez, am avut revelatia ca un roman e o scriere despre tot, dintr-un anumit unghi de vedere. Aceasta aspiratie catre totalitate, vazuta prin firele impletite ca intr-un otgon marinaresc (daca-l tai transversal gasesti toate trei firele): iubire, razboi, moarte, am incercat s-o realizez scriind Caietele lui Ozias, parte dintr-un ciclu al carui titlu general este: Arhiva Tradarii si a Miniei. Eu nu sint nicaieri, ca personaj, in cuprinsul acestei povestiri. Si, in acelasi timp, sint peste tot, ma recunosc, nu atit in trecutul meu istoric si concret cit in suma virtualitatilor nerealizate, ale fanteziei, ale esecurilor mele. Ma critic, ma sfisii. Este un altar al sacrificiilor omenesti, un ospat canibalic. E o incheiere de socoteli cu trecutul, o mare manevra autoterapeutica. O incercare de-a intelege tara, imbratisata, parasita, regasita in parte (ceva s-a pierdut, iremediabil). Un discurs despre Timp.