in Cultura

Ai sentimentul ca orice ar spune autorul despre ce s-a petrecut in anii copilariei sale, deci cei ai fundamentalelor initieri, caci aceasta este perioada din biografia sa pe care o evoca in Farime de memorie, ar fi, oricum, perfect credibil. Ai, in fine, impresia ca daca autorul Evangheliei dupa Isus Cristos si Eseului despre orbire (doua dintre capodoperele sale) ar afirma ca Lisabona, capitala tarii lui, se afla nu la extremitatea vestica a Europei, ci pe un alt continent sau intr-o alta galaxie, geografia nu ar avea altceva de facut decit sa se modifice. Si asta, pentru ca, paradoxal, ori numai aparent paradoxal, exista in aceasta carte de memorialistica o permanenta, as zice borgesiana indoiala, privind relatia scriitorului cu propria memorie, fatalmente selectiva, dar si o filosofica mefienta in a convinge pe cineva de ceva. si poate tocmai de aceea Saramago este mai credibil si mai convocant in meditatia sa decit alti multi memorialisti. O asemenea forta vine si din magia scriiturii, din farmecul povestirii simple si cuceritoare, din stilul percutant. O propozitie banala pe care o poate rosti sau scrie oricare dintre noi se incarca, la Saramago, cu sensuri de o profunzime nebanuita si suna, sub condeiul sau, cu totul altfel. Un sunet greu de definit, dar seducator.