in Suplimentul de cultura

Cind m-am apucat de Intrarea Soarelui, nu numai ca aveam o alta virsta (literara), dar aveam si alte obsesii si determinarea de a schimba formula narativa fata de prima mea carte. Am trecut de la naratiunea la persoana I (care s-a dovedit a fi atit de inselatoare pentru multi cronicari) la un fel de naratiune omniscienta capricioasa, care pune reflectoarele asupra personajelor en fanfare.
A ramas preocuparea pentru naratiunea necreditabila, pe care probabil, si cu urmatorul roman, o s-o duc la un alt nivel. Exista si aici, daca ar fi sa gasim un punct comun, relatii chinuite intre oameni. Ceea ce mi se pare cel mai frumos in literatura e ca totul e posibil. Nu exista judecati de ordin moral, nu aplicam grile de viata. Un personaj, oricit de odios ar fi sau de nebun, ne poate deveni simpatic. Nu suferi alaturi de Humbert Humbert? Nu ti se pare savantul Kien un neinteles? Nu e iubirea dintre Ada si Van, Tristan si Isolda, Martin si Alejandra cea mai pura? Nu sint nebunia, adulterul, minciuna niste virtuti?