Portretul lui M e, intr-adevar, <>, o carte de doliu, dar si, pentru mine “ si poate nu numai pentru mine “, un fel de <> si o carte de invatatura: scriind-o, in cele 40 de zile de dupa moartea fulgeratoare a fiului meu, am incercat sa reiau incercarile mele repetate si esuate de a intelege enigma pe care o intrupa. L-am redescoperit ca pe un inocent fragil, ca pe un fel de inger stingaci si neajutorat ajuns in lumea noastra, speriat de complexitatile ei sociale, invizibile pentru noi, dar pentru el amenintatoare si inextricabile. Am invatat ca iubirea, chiar daca de multe ori da in gropi, chiar daca este un mijloc imperfect de cunoastere a celuilalt, este un mijloc de cunoastere de sine “ in sensul maximei delfice si socratice. Am invatat ca fericirea poate coexista cu suferinta cea mai profunda. Apoi, prin M, prin dragostea mea de tata pentru un fiu handicapat, desi n-am reusit sa dezleg enigma lui, am inteles multe altele. Am inteles, bunaoara, faptul ca a spune adevarul si numai adevarul in viata de zi cu zi e o infirmitate, lipsa unei dimensiuni mentale care, in mod normal, face viata sociala posibila. O infirmitate <>, daca vrei, dureros de frumoasa, dar in fond tragica. M, si cind era copil, si cind a devenit adolescent, nu putea sa minta si, mai mult, ura minciuna din toata fiinta lui. Asta il facea extraordinar de vulnerabil. In termeni mai abstracti, el nu putea concepe ca ceea ce este poate sa nu fie si ca limbajul poate fi folosit atit pentru comunicarea gindurilor, cit si pentru ascunderea lor.