in Tomis

In Eseu despre iubire, Saramago salveaza umanitatea, redindu-i vederea dupa toate ororile comise. In Intermitentele mortii, o salveaza prin iubire. Oricit de macabru, finalul romanului devine suav prin povestea de dragoste stranie, necrofila aproape, dintre violoncelist si moarte. O noua alegorie pe filiera mioritica a ciobanasului cu mireasa lui cu coasa sau doar stereotipul finalurilor fericite menite sa transmita in subsidiar ca lumea noastra va exista pentru eternitate? Cert este ca Saramago pariaza pe aceeasi carte a marilor teme, a redundantei stilului, a ereziei care asigura fidelizarea cititorului, o carte, evident, cistigatoare!