in Suplimentul de cultura

In spatele prozei mele nu se afla un manual de teorie literara. In Cine adoarme ultimul vor fi fiind lucruri in plus ori in minus (mi s-au facut imputari de catre critici si sint mindru de aceasta). Ceea ce pot eu sti este ca elementele cu pricina s-au cerut singure in poveste, si-au ocupat locul pe care au crezut de cuviinta sa-l revendice si si-au intins unele catre altele firele, innodindu-le dupa bunul lor plac. Cind am inceput sa lucrez la roman (in vara lui 2004) aveam, intr-adevar, asternuta pe hirtie o schema narativa (care mi se parea – in naivitatea mea de nevindecat – destul de viabila) si incercasem pe o coala chiar o reprezentare grafica (in ciuda faptului ca intotdeauna am dovedit doua miini stingi in ale desenului). S-au prefacut in desertaciuni caci, pe masura ce incercam sa supun suvoaiele povestii indiguirilor prestabilite, ea cu atit mai tare aluneca si se strecura, cautindu-si propriile fagase. In cele din urma, agasata de vanele incontrari ale celui ce o scria, Povestea s-a dus la autor, l-a zgiltiit nitel si a obtinut o pace in conditiile impuse de ea. Rezultatul – bun, rau sau de tot mediocru – s-a vazut.